Introducere

Prezenta lucrare îşi propune prezentarea epidemiologiei infecţiilor produse de Bartonella henselae, a impactului asupra statusului fiziologic ca şi consecinţă a expunerii la agentul cauzal, a patologiei determinate la pisică precum şi asupra impactului zoonotic. Am considerat necesar, având în vedere informaţia disponibilă, să prezint particularităţile biologice ale agentului cauzal, particularităţi răspunzătoare de patogenitate şi generatoare a unor dificultăţi în practica de diagnostic.

Înainte de anul 1990 erau puse în evidenţă doar 2 specii de Bartonella, iar actualmente au fost descrise 22 de specii, necalculând şi speciile ce sunt încă în stadiu de cercetare. În anul 1993, genul Rochalimaea a fuzionat cu genul Bartonella şi s-au redenumit 4 specii de Bartonella, şi anume: Bartonella quintana, B. vinsonii, B. henselae, şi B. elizabethae. Aceasta fuziune s-a soldat şi cu reclasificarea acestor bacterii din Familia Rickettsiaceae în Familia Bartonellaceae care include şi Bartonella bacilliformis. Deaseamenea pentru a susţine aceste schimbări Familia Bartonellaceae a fost scoasă din Ordinul Rickettsiales.

Epidemiologia infecţiei cu Bartonella spp. în populaţia de pisici (receptivitate, vectori, evoluţie)

Genul Bartonella este catalază, oxidază, urează şi nitrat reductază negativ. Produc peptidază cu o variabilitate destul de accentuată între multiplele specii ale genului . Prin amprenta de ADN s-au putut izola şi diferenţia 2 tipuri (tipul 1 şi tipul 2), diferenţiere făcută pe baza deosebirilor de la nivelul secvenţei genei 165rRNA. Pisicile sunt considerate a fi gazde pentru Bartonella henselae, Bartonella clarridgeiae, Bartonella koehlerae, Bartonella quintana şi Bartonella bovis. Puricii sunt responsabili pentru transmiterea următoarelor specii de Bartonella: B. henselae, B. clarridgeiae, şi posibil B. koehlerae.

Genul Bartonella este catalază, oxidază, urează şi nitrat reductază negativ. Produc peptidază cu o variabilitate destul de accentuată între multiplele specii ale genului . Prin amprenta de ADN s-au putut izola şi diferenţia 2 tipuri (tipul 1 şi tipul 2), diferenţiere făcută pe baza deosebirilor de la nivelul secvenţei genei 165rRNA. Pisicile sunt considerate a fi gazde pentru Bartonella henselae, Bartonella clarridgeiae, Bartonella koehlerae, Bartonella quintana şi Bartonella bovis. Puricii sunt responsabili pentru transmiterea următoarelor specii de Bartonella: B. henselae, B. clarridgeiae, şi posibil B. koehlerae.

Transmiterea bolii la pisică se face prin intermediul artropodelor hematofage (pureci, ţânţari, păduchi), în acest sens Ctenocephalides felis jucând rolul determinant. Acum 10 ani căpuşa era considerată ca fiind principalul vector însă actualmente importanţa sa în transmiterea acestei boli este discutabilă. Transmiterea transplacentară şi perinatală nu a fost identificată în ceea ce priveşte infecţia experimentală

Patogeneza

Imediat după infectare bartonelele colonizează la nivelul celulelor endoteliale. Apoi la fiecare 5 zile o serie de celule endoteliale infectate este eliberată în circulaţie, unde infectează eritocitele. După ce pătrund în eritocite se multiplică la nivelul membranei fagozomilor, până ating o densitate maximă a populaţiei. Colonizarea la nivelul celulelor endoteliale protejează bartonelele de răspunsul imun imediat al organismului gazdă şi facilitează dispersia vasculară.

Tabloul clinic si anatomopatologic al infecţiei

Studii recente în ceea ce priveşte bartoneloza la pisici cât şi la oameni subliniază conceptul conform căruia Bartonella sp. poate induce o infecţie persistentă, fără semne clinice, sau cu manifestare clinică minimală, nespecifică, fiind foarte greu de diagnosticat

Semnele clinice uzuale, în cazul unei infecţii naturale, cuprind:
- La nivel bucal: gingivite, stomatite şi ulceraţii
- La niveleul sistemului respirator: rinite, sinuzite, precum şi afectarea tractusului respirator superior
- La nivel ocular: conjunctivite, uveite, ulcere corneene, corioretinite şi cheratite
- La nivel intestinal: inflamaţii intestinale, diaree cronică şi vomismente cronice
- La nivel SNC - semne neurologice: letargie, dezorientare, lipsa de răspuns la stimuli ambientali
- Diverse: limfadenopatie cu creşterea în volum a limfonodurilor reactive, sindrom febril, dermatite şi valvulopatii

În cazul infecţiei experimentale cu Bartonella henselae, infecţie realizată prin transfuzie de sânge infectat, s-au semnalat: hipertermie timp de 48-72 de ore, anemie tranzitorie uşoară spre moderată, precum şi disfuncţii neurologice tranzitorii La pisicile infectate prin expunere la ţânţari purtători de Bartonella spp. bacterimia a fost decelabilă începând cu 2-4 săptămâni şi niveluri crescute de IgG au fost înregistrate la 4-5 saptămani postinfecţie.

Atât imunitatea umorală cât şi cea mediată celular joacă un rol foarte important în eliminarea, supresia, şi controlul bartonelelor din genurile: B. henselae, B. clarridgeiae, şi B. koehlerae. Activarea răspunsului imun mediat celular, inclusiv a gamma-interferonului, joacă un rol esenţial în combaterea şi eliminarea B.henselae.
Imunosupresia asociată cu virusul leucemiei feline sau cu virusul imunodeficienţei feline măresc patogenitatea în cazul B. henselae.

Mai multe studii epidemiologice şi experimentale au investigat corelaţia şi posibila asociere dintre Toxoplasma gondi şi Bartonella henselae în populaţia de pisici. Destul de des sunt descoperite seroprevalente asemănătoare pentru ambele entităţi. Cu toate acestea, studiile recente nu au putut confirma corelaţia seroreactivitatii celor două în cazul populaţiei de pisici . În studiile experimentale pisicile investigate au fost mai întâi inoculate cu Toxoplasma gondi şi apoi cu Bartonella henselae şi Herpesvirus-1, dar manifestările clinice şi testările ulterioare nu au fost concludente

Bartoneloza – zoonoză

Bartonella spp. a provocat infecţii la oameni încă din cele mai vechi timpuri. Ca mărturie a acestui fapt este punerea în evidenţă a ADN-ului de Bartonella guintana într-un dinte uman vechi de 4000 de ani. Astfel, genul este numit după Alberto Leonardo Barton Thompson omul de ştiinţă peruvian ce a făcut această descoperire.

O calitate remarcabilă a bartonelelor în ceea ce priveşte boala la om este că aceeaşi specie poate cauza fie o infecţie acută, fie cronică, fie proliferare vasculară, fie manifestări supurative.

Cea mai discutată dintre bolile produse de Bartonella spp. la om, atât datorită implicaţiilor, cât şi datorită numărului mare de cazuri este Boala zgârieturilor de pisică (Cat scratch disease) (CSD); mai este cunoscută şi sub denumirea de Limfadenită reticulară subacută.   Experienţa clinică a demonstrat că acţiunea bartonelelor la niveul organismului infectat este dictată de nivelul de reacţie al sistemului imun, precum şi de afecţiunile anterioare ale individului.

Manifestările clinice pot fi clasice sau atipice. Cele clasice cuprind: mărirea în volum a limfonodurilor regionale (limfadenopatie), prezenţa unei papule la nivelul leziunii primare (zgârietură) şi hipertermie (nu însă în toate cazurile). Mai pot apărea: migrene, frisoane, dureri lombare şi dureri abdominale. Semnele clinice apar frecvent în 7-14 zile de la infectare, însă pot trece şi până la două luni până la primele manifestări clinice. În multe cazuri totuşi infecţia este benignă, auto-limitantă, însă limfoadenopatia este persistentă, chiar şi după câteva luni de la dispariţia semnelor clinice. Prognosticul este de cele mai multe ori favorabil.

Diagnostic

Ca diagnostic de certitudine se recomandă evidenţierea anticorpilor prin testul de imunofluorescenţă indirectă sau PCR (Polymerase Chain Reaction). Pentru testul serologic proba de analizat se ia din sângele animalului testat (minim 1-2 ml de sânge fără anticoagulant pentru a putea exprima ser), în timp ce pentru testul PCR proba de analizat poate fi din: sânge, limfonoduri, aspirate tisulare, salivă, lichid articular, exudat ocular sau probă biopsică.

Deşi aceste două metode sunt metode de referinţă, uneori chiar şi aşa, diagnosticul de bartoneloză ca boală primară la pisică se realizează cu mare dificultate. În SUA spre exemplu, diagnosticul de certitudine se pune prin combinarea metodei de testare PCR cu testarea parametrilor clinici şi cu răspunsul la medicaţia specifică. Deşi diagnosticul serologic sau cel prin testare PCR pot fi folosite singular în confirmarea bartonelozei, diagnosticul clinic sau cel terapeutic pot fi folosite doar ca diagnostic de suspiciune.

Semnele clinice specifice ce ajută la conturarea unui diagnostic de suspiciune şi impun testare serologică ulterioară sunt: leziuni de inflamaţie granulomatoasă, limfonoduri mărite în volum, reactive, endocardită, miocardită, poliartrită, anemie hemolitică mediată imun, trombocitopenie, eozinofilie, splenomegalie, epistaxis, efuziuni cavitare idiopatice, semne neurologice, hipertermie, hepatită cronică.

Tratamentul bartonelozei

Eficacitatea antibioticelor în eliminarea bartonelelor din organism nu a fost încă pe deplin stabilită. Răspunsuri incomplete la tratament (fără eliminarea definitivă) au fost observate la pisicile infectate experimental şi tratate 2-4 săptămâni cu Enrofloxacin, Doxiciclina, sau cu Orbifloxacin. Ampicilina şi Doxiciclina s-au dovedit a fi foarte eficiente în tratarea pisicilor infectate experimental prin inoculare “per ac”. În cazul infecţiei naturale cu Bartonella henselae hipertermia a cedat uşor după administrarea pe cale orală a 5 mg/kg Enrofloxacin. Eficienţa Doxiciclinei nu a fost dovedită pentru infecţia cu B. vinsonii subsp. berkhoffii, dar s-a demonstrat că în cazul infecţiei naturale cu cu B. henselae sau cu B. clarridgeiae o doză crescută, de 10 mg/kg, administrată la 12 ore, timp de 4-6 săptămâni poate elimina infecţia din organism.